Intuiesc, căci ești încifrat… imaginea ta – atât de diferită și fermecătoare,patrunzând necurmată în adâncurile simțirii…ești așa cum cred?
Dezinteresat de aparența impresiei, n-ai găsit nicicând momentul perfect abandonării misterului, n-ai căutat în eternul nostru clipa dezvăluirii, m-ai lăsat să pendulez între adevăr și sentiment, ajungând dincolo de zidul infinitului, creat de tăcerea sau poate indiferența ta. Încă șovăiesc în fața subtilității slăbiciunii, tânjesc după sentimentele uitate undeva în veșnicie, iubesc iluzia amintirii, ador naivitatea sentimentală…
Trăim doar realul, căci sentimentul nu se va mai putea materializa… Să așteptam începutul, să nu ne grăbim… Nu pot exista limite, paradoxul ar putea ucide ce-am iubit mai mult…
Mi-e dor de început, de teama de necunoscut, de lăcomia care ne făcea să savurăm viitorul, de lacrimile tainice ale necunoașterii, de iubire… N-a mai rămas nimic, suntem prea goi, prea însetați de real, suntem muritori… Și totuși nu vreau sa te pierd… Niciodată!
