Octavian Goga – Lacul

La geamul meu de lângă lac
Se bate apa-n scânduri,
La geamul meu de lângă lac
Se fac încet şi se desfac
În mine-atâtea gânduri…

Pe rând vin undele de mor
Şi-n murmur se destramă,
Pe rând vin undele de mor
Şi parc-aleg din gura lor
Pe nume cum mă cheamă…

Eu m-am gândit de-atâtea ori
Şi mintea mea se-ntreabă,
Eu m-am gândit de-atâtea ori:
Ce tainici, nepătrunşi fiori
De-ntinsul lac mă leagă?…

Pesemne, tu, care te-ai dus,
I-ai rătăcit pe maluri,
Pesemne, tu, care te-ai dus,
Într-un târziu şi trist apus,
Te-ai oglindit în valuri…

De-atunci îl zbuciumă mustrări
Şi-n noapte plânge lacul,
De-atunci îl zbuciumă mustrări
Şi simte-aceleaşi frământări
Ca dorul meu, săracul…

(prea frumoasă pentru a mă putea abţine să n-o postez şi pe pagina mea)

Azi am hotărât!

Să aştept.

Să sper.

Să uit.

Să iert.

Să zâmbesc.

Să cred.

Îmi adun paşii ca să-i aştern înspre rasarit, deşi mă îndrept spre apus. Dar face parte dintr-un plan egoist, menit sa mă ajute doar pe mine. Mă urasc pentru asta, însă trebuie să recunosc că sunt mulţumită să ştiu că incă mai cred în mine, în curajul meu pe care-l credeam dispărut.

Vreau să fie primăvară.  Şi apoi iaraşi primăvară. Again and again… Citeam mai jos titlul My beautiful spring. Nu-mi amintesc de ce era frumoasă. Probabil pentru că este, şi atât. Pentru că nimeni nu-i poate contesta abilitatea de a fi atât de-aproape de utopie. Pentru că pot să-i simt mirosul ce-nvăluie renaşterea, pentru că mă face să cred în curajul de a o lua de la capăt.

Her beautiful summer…



Gândurile dintr-o zi…

Fără zâmbete. Mereu m-am întrebat dacă noi înșine suntem vinovați pentru tristețea lăuntrică, sau dacă suntem victimele unui timp ermetic, prestabilit. Nu am găsit un răspuns, însă am luat vina asupra-mi. Trebuie să fi greșit cu ceva, deși încă nu realizez. Cea mai grea e singurătatea. (N-o să-i pot cere persoanei cu buzele roz bombon și decolteul evidențiat să înțeleagă…) Insă, uneori, înconjurat de prieteni, începi să te simți singur… și asta pentru că omul e egoist. Nu știu dacă e vorba de mine, sau de ei. Probabil toți suntem așa, căutam împlinirea sufletească prin egoism, iubirea o căutam prin imaginea fericirii întipărită într-o scena de viitor, creată de ochii minții,sau poate ai inimii. Însă ce fac atunci când universul meu lăuntric refuză să mai riște pentru fericire? Ce fac atunci când dezamăgirea a spulberat curajul de a mai spera? Ce fac atunci când sensul vieții pare doar o invenție menită să mă ajute să continui?

Am luat vina asupra mea. Mi-am recunoscut greșelile, existente sau nu, și tot n-a ajutat. Uneori pare mai simplu să te limitezi la o viață superficială, fără a te complica într-un joc al cuvintelor, al sentimentelor sau al ideilor despre viață. De ce nu pot să-mi urmez propriul sfat?