Gândurile dintr-o zi…
Fără zâmbete. Mereu m-am întrebat dacă noi înșine suntem vinovați pentru tristețea lăuntrică, sau dacă suntem victimele unui timp ermetic, prestabilit. Nu am găsit un răspuns, însă am luat vina asupra-mi. Trebuie să fi greșit cu ceva, deși încă nu realizez. Cea mai grea e singurătatea. (N-o să-i pot cere persoanei cu buzele roz bombon și decolteul evidențiat să înțeleagă…) Insă, uneori, înconjurat de prieteni, începi să te simți singur… și asta pentru că omul e egoist. Nu știu dacă e vorba de mine, sau de ei. Probabil toți suntem așa, căutam împlinirea sufletească prin egoism, iubirea o căutam prin imaginea fericirii întipărită într-o scena de viitor, creată de ochii minții,sau poate ai inimii. Însă ce fac atunci când universul meu lăuntric refuză să mai riște pentru fericire? Ce fac atunci când dezamăgirea a spulberat curajul de a mai spera? Ce fac atunci când sensul vieții pare doar o invenție menită să mă ajute să continui?
Am luat vina asupra mea. Mi-am recunoscut greșelile, existente sau nu, și tot n-a ajutat. Uneori pare mai simplu să te limitezi la o viață superficială, fără a te complica într-un joc al cuvintelor, al sentimentelor sau al ideilor despre viață. De ce nu pot să-mi urmez propriul sfat?
