La geamul meu de lângă lac
Se bate apa-n scânduri,
La geamul meu de lângă lac
Se fac încet şi se desfac
În mine-atâtea gânduri…

Pe rând vin undele de mor
Şi-n murmur se destramă,
Pe rând vin undele de mor
Şi parc-aleg din gura lor
Pe nume cum mă cheamă…

Eu m-am gândit de-atâtea ori
Şi mintea mea se-ntreabă,
Eu m-am gândit de-atâtea ori:
Ce tainici, nepătrunşi fiori
De-ntinsul lac mă leagă?…

Pesemne, tu, care te-ai dus,
I-ai rătăcit pe maluri,
Pesemne, tu, care te-ai dus,
Într-un târziu şi trist apus,
Te-ai oglindit în valuri…

De-atunci îl zbuciumă mustrări
Şi-n noapte plânge lacul,
De-atunci îl zbuciumă mustrări
Şi simte-aceleaşi frământări
Ca dorul meu, săracul…

(prea frumoasă pentru a mă putea abţine să n-o postez şi pe pagina mea)

Să sper.

Să uit.

Să iert.

Să zâmbesc.

Să cred.

Îmi adun paşii ca să-i aştern înspre rasarit, deşi mă îndrept spre apus. Dar face parte dintr-un plan egoist, menit sa mă ajute doar pe mine. Mă urasc pentru asta, însă trebuie să recunosc că sunt mulţumită să ştiu că incă mai cred în mine, în curajul meu pe care-l credeam dispărut.

Vreau să fie primăvară.  Şi apoi iaraşi primăvară. Again and again… Citeam mai jos titlul My beautiful spring. Nu-mi amintesc de ce era frumoasă. Probabil pentru că este, şi atât. Pentru că nimeni nu-i poate contesta abilitatea de a fi atât de-aproape de utopie. Pentru că pot să-i simt mirosul ce-nvăluie renaşterea, pentru că mă face să cred în curajul de a o lua de la capăt.

Am luat vina asupra mea. Mi-am recunoscut greșelile, existente sau nu, și tot n-a ajutat. Uneori pare mai simplu să te limitezi la o viață superficială, fără a te complica într-un joc al cuvintelor, al sentimentelor sau al ideilor despre viață. De ce nu pot să-mi urmez propriul sfat?

Dezinteresat de aparența impresiei, n-ai găsit nicicând momentul perfect abandonării misterului, n-ai căutat în eternul nostru clipa dezvăluirii, m-ai lăsat să pendulez între adevăr și sentiment, ajungând dincolo de zidul infinitului, creat de tăcerea sau poate indiferența ta. Încă șovăiesc în fața subtilității slăbiciunii, tânjesc după sentimentele uitate undeva în veșnicie, iubesc iluzia amintirii, ador naivitatea sentimentală…

Trăim doar realul, căci sentimentul nu se va mai putea materializa… Să așteptam începutul, să nu ne grăbim… Nu pot exista limite, paradoxul ar putea ucide ce-am iubit mai mult…

Mi-e dor de început, de teama de necunoscut, de lăcomia care ne făcea să savurăm viitorul, de lacrimile tainice ale necunoașterii, de iubire… N-a mai rămas nimic, suntem prea goi, prea însetați de real, suntem muritori… Și totuși nu vreau sa te pierd… Niciodată!

Mereu pastrează-ţi visele vii… lucrurile sunt posibile doar pentru cei care cred.

Mereu vei vedea doar lucrurile pe care esti pregatit sa le vezi….

Am irosit atâtea daruri, vom avea regretul tuturor lucrurilor pe care am fi putut sa le facem dar nu le-am facut..

Întotdeauna am visat la un ideal al fericirii, intotdeauna am sperat, dar anii au trecut. Ce-ar fi sa mergem inainte, mereu cu sufletul tânăr ?

Şi chiar dacă am fi răspuns intrebărilor inimii, oare am rostit mereu ceea ce-am simţit? De câte ori am fost sinceri cu noi înşine?

Hai s-acceptăm viitorul aşa cum va veni, hai să iubim şi să credem în iubire. Să fim mai buni, mai sinceri, sa nu mai avem regrete… Să ne iertăm fiinţa trecătoare, să iubim veşnicia…